Candva demult Hansel si Gretel au urmarit firmiturile de paine ca sa ajunga acasa…

Si noi, la randul nostru, urmarim semnele pe care credem ca le vedem in jur, ca sa ajungem acolo unde ne este noua bine.

Acasa este spatiul care te pune intr-o anumita stare de bine. Acasa te bucuri ca esti sau pur si simplu esti. Acasa este un concept vag, nediferentiat de amintirile difuze strans atasate identitatii noastre.

Si firmiturile sunt vagi. De aceea se numesc semne.

Pentru ca nu reusim sa ajungem acasa la timp, uneori, mai ales cand se lasa noaptea, credem ca pietrele sunt firmituri. Si o luam pe caile mai putin line, cu directie nu inspre casa, ci spre alte spatii in care iarasi, din cauza nefamiliaritatii, confundam firimiturile cu… nu stiu… seminte de fructe salbatice.

Este clar ca la un moment dat, prin padure, culegand firmituri si semne deopotriva, incercam sa ne facem sau sa ne gasim case provizorii. Este foarte clar ca acasa nu vom ajunge niciodata. Deja mediul in care ne aflam e prea schimbator, nimic nu ne garanteaza ca firmiturile sunt firmituri. Dealtfel, de la o anumita varsta, nu mai faci firimituri in spatele tau, faci de-a dreptul santuri largi si pline de tot felul de obiecte adunate.

Desigur, metafora poate continua. Este firesc sa amplifici, sa dezvolti. Este creativ.

Nu toata lumea va fi de acord, fiecare are parerea lui cu privire la ce aruncam in spate sau cu privire la ce este o firmitura culeasa cu atentie, cu o reverenta, cu ecoul unei frumoase povesti de copii care au gasit drumul printre meandrele nesfarsite ale propriilor zile.